Intepaturi si muscaturi veninoase

SERPI

 Muscatura de sarpe cu injectarea de venin in organism, se depisteaza in cazul inconstientei victimei, dupa urmele locale (forma dintilor sarpelui) din care uneori se pot scurge picaturi serosanguinolente. Aceasta muscatura provoaca durere puternica si edem dureros in jurul leziunii, care va avea culoare violacee ce va cuprinde o portiune intinsa din membrul afectat. Exista insa si posibilitatea ca serpii sa produca muscatura fara a introduce veninul in plaga, iar in acest caz nu se vor produce fenomenele respective.
Pe teritoriul ţării noastre se întâlnesc trei tipuri de vipere: vipera cu corn, vipera comună şi vipera de stepă.

      Vipera cu corn (vipera ammodytes), una dintre cele trei specii de vipere care se găsesc la noi în ţară, este cel mai adesea întâlnită în regiunile calde ale Transilvaniei, Banat şi Dobrogea, asociată de cele mai multe ori cu prezenţa calcarelor.
Vipera de stepă (vipera ursinii) este cea mai mică dintre viperele care trăiesc la noi în ţară şi este răspândită în Dobrogea şi în populaţii mici lângă Cluj-Napoca. Aceasta se hrăneşte cu greieri şi mici rozătoare, ceea ce-i determină secreţia de venin de o concentraţie slabă şi în cantităţi foarte mici.

Vipera comună (vipera berus) se regăseşte în întreg lanţul Carpatic, Banatul de Sud şi Moldova. Este cunoscut faptul că vipera comună (berus) deţine cel mai puternic venin, dar care este produs în cantităţi mici, de cele mai multe ori insuficiente pentru a produce stări grave omului, în caz de muşcătură.

Muşcătura de viperă este foarte rar fatală. Simptomul principal care apare imediat după ce o persoană a fost muşcată de o viperă este şocul, manifestat ca oricare şoc anafilactic, dar acesta poate apărea şi la muşcătura unui şarpe fără venin. În cazuri extreme poate apărea semiconştienţa, tegumente reci şi palide, puls slab, filiform, tahipnee. Dintre simptomele generale, sunt de menţionat transpiraţiile, greaţa, voma, dureri abdominale şi diareea. În cazul muşcăturii de vipere este necesară deplasarea la un centru medical, unde să se acorde ajutor specializat şi unde să se administreze persoanei muşcate serul antiviperin. Serviciul de salvamont este deja pregătit pentru orice situaţie de acest gen. Salvamontiştii ştiu cum să acorde primul ajutor în caz de muşcătură de viperă şi sunt dotaţi cu truse speciale pentru aceasta. De aceea apelaţi la aceştia în cazul în care sunteţi muşcaţi.

Manifestări clinice
Veninurile de sarpe sunt amestecuri complexe de enzime, polipeptide cu greutate moleculara mica, glicoproteine si ioni metalici. Enzimele si polipeptidele afecteaza corpul uman intr-o maniera multisistemica. Printre componentele daunatoare se numara hemoragine, care fac peretii vasculari permeabili si astfel cauzeaza sangerari locale si sistemice; diferite enzime proteolitice care determina necroza tisulara locala, afecteaza procesul coagularii in diferite etape sau deregleaza functionarea unor organe; factori depresanti miocardici care scad debitul cardiac si neurotoxine care actioneaza fie pre, fie postsinaptic, inhiband impulsurile nervoase periferice. Majoritatea veninurilor de sarpe pot sa afecteze multiple organe. La cei muşcaţi se evidenţiază următoarele simptome:
- transpiratii;
- greturi, varsaturi;
- tahicardie, paloare, puls filiform;
- insuficienta respiratorie acuta;
- anxietate;
- stop cardiorespirator (in cazul reactiilor anafilactice).

Tratament
Tratamentul presupune repaus in pozitie orizontala si legarea portiunii de membru afectat cu o banda elastica lata, care sa permita circulatia venoasa si arteriala a sangelui dar sa realizeze compresiune limfatica.Se face profilaxia antitetanica, administrarea de ser antiveninos si tratament cu antibiotice (dupa caz). Daca este posibil, zona muscata se raceste cu gheata. Nu se sutureaza si nu se cauterizeaza plaga si este interzisa aspiratia veninului cu gura - aspiratile se pot face eventual cu o ventuza. Este interzisă cu desăvârşire aspirarea veninului cu propria cavitate bucală, pentru că astfel se poate produce încă o victimă, în cazul în care există leziuni în cavitatea bucală a celui care se vrea a fi salvator. Este imperios necesară incizarea zonei ce prezintă urme ale muşcăturii şi folosirea „pompei de vid - aspevenin” pentru aspirarea veninului proaspăt inoculat. Aplicarea garoului este inutilă, pentru că nu opreşte pătrunderea veninului pe de o parte şi poate să apară „şocul de degarotare” pe de altă parte. Nu se pun dezinfectante puternice pe plagă sau permanganat de potasiu. Există foarte puţini oameni, care sunt foarte sensibili la venin şi care pot intra în stare de şoc imediat după muşcătură, iar aceştia au nevoie urgentă de îngrijire medicală.

Este important se reţinut faptul că muşcătura de viperă este foarte rar fatală. Victima nu trebuie să facă mişcări, pentru că acestea grăbesc circulaţia sângelui şi, de asemenea, absorbţia veninului inoculat.

PAIANJENI

Sunt specii de păianjen foarte veninoase, a căror muşcătură poate declanşa şoc anafilactic şi chiar moarte.Cele mai frecvente specii de păianjen din zona noastră geografică determină apariţia unui placard înroşit foarte dureros, de 10-30 cm, centrat de o zonă mai vineţie, în locul unde insecta şi-a lăsat veninul. Această porţiune se poate ulcera în câteva zile din cauza proteinelor toxice pe care arahnida le lasă în piele şi necesită ajutor specializat. Pacientul poate avea frison, febră, stare de rău. Pe lângă antialergice, antiinflamatorii cortizonice de urgenţă, sunt necesare şi antibioticele, şi o îngrijire locală dermatologică.
Intepatura paianjenului cafeniu, de exemplu, poate produce necroza tesuturilor invecinate, febra, frison, greturi, varsaturi, iar in cazurile grave, anemie hemolitica, trombocitopenie.
Intepatura paianjanului vaduva neagra, poate produce o durere locala intensa, care dispare repede, fiind inlocuita de crampe musculare, dureri abdominale, dureri de cap, transpiratii si greturi.
Din cele peste 30.000 de specii cunoscute de paianjeni, doar aproximativ 100 se apara in mod agresiv si au colti suficient de lungi pentru a penetra tegumentul uman. Veninul utilizat de paianjeni pentru a-si imobiliza si digera prada poate cauza necroza, tegumentara si toxicitate sistemica. In timp ce muscaturile majoritatii paianjenilor sunt dureroase, dar nu periculoase, otravirea cu veninul paianjenilor bruni sau vioara (speciaLoxosceles), vaduva neagra (specia Latrodectus) si a altor specii pot fi amenintatoare de viata. Trebuie incercata identificarea paianjenului agresor, pentru ca exista tratamente specifice pentru muscaturile paianjenului vaduva neagra si paianjenului brun si pentru ca leziunile atribuite paianjenilor sunt frecvent datorate altor cauze.

 Muscatura paianjenilor vaduva neagră
Muscatura femelei de paianjen vaduva neagră este notorie prin efectul neurotoxinei sale puternice. Latradectus mactans, vaduva neagra, a fost descoperită in fiecare stat din Statele Unite, cu exceptia Alaskai, si este mai răspândită in sud-est. Masoara pana la 1 cm in lungimea corpului si 5 cm in deschiderea picioarelor, este un păianjen negru stralucitor si are un desen in forma de clepsidra rosie pe abdomen. Alte specii periculoase nord-americane de Latradectus includ L. geometricus (vaduva bruna), L. bishopi (vaduva rosie), L. varidus si L. hesperus si exista specii inrudite in alte regiuni temperate si subtropicale ale globului.
Paianjenii vaduva isi tes panzele sub pietre, buturugi, bete sau gramezi de pietre sau in locurile intunecoase din hambare, garaje si alte dependinte. Muscaturile sunt mai frecvente vara si toamna timpuriu si se produc cand panza este afectata sau cand paianjenul este prins sau provocat. Coapsele si organele genitale sunt sediile in care omul este muscat in timp ce sta intr-o latrina.
Muscatura initiala trece neobservata sau este perceputa ca o intepatura usturatoare. La locul de intrare al coltilor apar doua pete mici rosii, eritem usor si edem. Veninul uleios, de culoare galbena, care este injectat nu produce necroza locala si unele persoane nu dezvolta alte simptome. Totusi, a-latrotoxina, cea mai activa componenta a veninului, se leaga ireversibil de nervi si determina eliberarea de acetilcolina, noradrenalina si alti neurotransmitatori din terminatiile presinaptice. În 30-60 de minute, la sediul muscaturii apar crampe dureroase, care apoi se generalizeaza, cuprinzand muschii mari ai extremitatilor si ai trunchiului. Rigiditatea extrema a musculaturii abdominale si durerea intensa pot sugera peritonita, dar abdomenul nu e sensibil la palpare.Simptomele includ tensiune, tahicardie, dispnee, anxietate, cefalee, astenie, fasciculatii, parestezii, hiperreflexie, retentie urinara, travaliu prematur. Se raporteaza rabdomioliza si insuficienta renala, iar stopul respirator, hemoragia cerebrala si insuficienta cardiaca pot fi fatale, in special la indivizii foarte tineri, la varstnici sau la debilitati. Durerea incepe sa cedeze in primele 12 ore, dar poate recidiva in cateva zile sau saptamani inainte de vindecarea spontana.
Tratamentul consta in toaleta locala, aplicatii de gheata si profilaxie antitetanica. Hipertensiunea nu raspunde la analgezice si antispastice, cum ar fi benzodiazepinele si metocar-bamolul, necesitand medicatie antihipertensiva specifica. Administrarea intranoasa a 1-2 fiole de antivenin ecvin, larg disponibil, duce la cedarea durerii si poate salva viata. Datorita riscului de anafilaxie si de boala a serului, antiveninul trebuie rezervat cazurilor severe care implica stop respirator, hipertensiune necontrolabila, convulsii sau in sarcina.

FURNICA

Toate furnicile care sunt suficient de mari pot musca omul si unele pot secreta substante respingatoare atunci cand sunt manipulate. Furnicile rosii intepatoare constituie o importanta problema medicala in Statele Unite. Ele secreta acid formic, o substanta caustica, de aceea muscatura acestor furnici este foarte dureroasa. Furnicile rosii importate, Solenopsis richteri si Solenopsis incta, au fost introduse din America de Sud in Alabama in 1918 si actualmente infesteaza zonele urbane si rurale din statele sudice, din Texas pana in Carolina de Nord unde anual ele inteapa pana la 60% dintre locuitorii unor orase. Ele sapa in terenuri deschise si curti pentru a-si construi musuroaie inalte, care pot gazdui 200.000 de furnici lucratoare. O minima perturbare a musuroaielor provoaca o invazie masiva de furnici si pana la 10.000 de intepaturi unei singure persoane. Furnicile transportate de apa musca in perioada inundatiilor.
Furnicile rosu-brun sau brun inchis se ataseaza de tegumentul uman prin mandibule puternice si isi rotesc corpul in jurul capului in timp ce injecteaza repetat venin printr-un ac situat posterior. Veninul alcaloid consta din piperidine citotoxice si hemolitice si cateva proteine cu actitate enzimatica. Reactia initiala eritemato-papuloasa, insotita de senzatie de arsura si prurit, cedeaza in aproximativ 30 de minute si in 24 de ore apare o pustula sterila. Pustulele ulcereaza in urmatoarele 48 de ore si ulterior se ndeca intr-o saptamana sau 10 zile daca nu se infecteaza secundar. Zone intinse de eritem si edem cu durata de cateva zile nu sunt neobisnuite si, in cazuri extreme, pot comprima ner si vase de sange. Anafilaxia apare la 1-2 dintre indizi si s-au raportat si convulsii si mononevrita. Întepaturile se trateaza cu aplicatii de gheata, glucocorticoizi topici si antihistaminice orale. Infectiile bacteriene pot fi prevenite acoperind pustulele cu bandaje si unguente cu antibiotice. Pentru reactiile anafilactice sunt indicate epinefrina si masurile suportive. Extractele din intregul corp al furnicii sunt disponibile pentru testare cutanata si imunoterapie, care pare sa micsoreze rata reactiilor anafilactice.Vestul Statelor Unite este resedinta furnicilor de recolta (speciile Pogonomyrmex), precum si a unor furnici rosii mai putin agresive, care nu au fost inca inlocuite de speciile nou introduse. Reactia locala dureroasa care urmeaza intepaturii furnicilor de recolta se extinde adesea la ganglionii limfatici si se poate insoti de anafilaxie.

Furnicile bulldog australiene si furnicile Paranopera agresive din America de Sud produc intepaturi extrem de dureroase si pot cauza simptome sistemice. Furnicile de catifea care locuiesc plajele nisipoase din Statele Unite si care inteapa picioarele goale ale persoanelor care se imbaiaza sunt, de fapt, femele ale espilor fara aripi din genul Dasymutilla.

Paraponera clavata este insecta cu cea mai dureroasa intepatura din lume. I se mai spune si Furnica Glont, si asta pentru ca muscatura sa este echivalentul unui glont de vanatoare care iti strapunge trupul. Cel putin asa afirma toti cei care au avut ghinionul sa fie muscati de teribila insecta sud-americana. Paraponera clavata nu are mai mult de 18-25 de milimetri lungime dar veninul sau este atat de puternic incat produce dureri groaznice care pot dura peste 24 de ore. Chiar si muscatura sa este atat de violenta incat daca mica insecta apuca o piatra sau un obiect pe care nu il poate strapunge, forta imprimata maxilarelor sale o arunca inapoi cu efectul unui recul.
Desi ar parea un animal de care toti s-ar feri, furnica glont a devenit de-a lungul timpului un adevarat subiect de teste ale barbatiei la triburile amazoniene. A deveni barbat intr-o societate tribala asa cum este Setere-Mawe, implica un ritual care pe multi i-ar face sa fuga ingroziti. Cate 400 de furnici sunt fixate pe manusi din frunze de palmier, manusi care sunt apoi introduse pe mainile tanarului neinitiat. Acesta este obligat sa indure chinurile atroce timp de zece minute, timp in care mainile sale devin niste obiecte rigide de culoare neagra. Iar daca acest test al barbatiei vi se pare violent, trebui spus ca fiecare participant la ritual trebuie sa repete experienta de nu mai putin de 20 de ori. Uneori, ritualul de initiere poate dura chiar si cativa ani, perioada de vindecare dupa muscaturile teribilelor insecte variind de la o persoana la alta.

OMIZI
Suprafata omizilor catorva specii de fluturi este acoperita cu perisori sau spini care produc iritare mecanica si pot contine sau pot fi acoperite cu venin. Contactul cu astfel de omizi produce imediat senzatie de arsura, urmata de inflamatie locala si eritem si, ocazional, limfadenopatie regionala, greata, varsaturi si cefalee; socul, convulsiile si coagulopatiile sunt complicatii rare. Intepaturile cel mai frecvent sunt produse de larvele fluturilor io precum si de omizile fluturilor pisica, fluturilor sa si fluturilor cu coada bruna care se agata de frunze si ramuri. Contactul chiar si numai cu perisorii detasati de pe corpul altor omizi, cum ar fi larva fluturelui tigan (Lymantris dispar) in nord-estul Statelor Unite, poate produce un rash pruriginos urticarian sau papular cateva ore mai tarziu. Spinii pot fi depozitati pe trunchiul arborilor sau in noroiul uscat sau pot fi purtati de vant, cauzand iritarea ochilor si a cailor aeriene superioare. Tratamentul intepaturilor de omizi consta in aplicarea repetata de banda adeziva sau celofan pentru a indeparta perisorii, care ulterior pot fi identificati la microscop. Aplicatiile locale cu gheata, steroizii topici si antihistaminicele orale reduc simptomele.

HIMENOPTERE
nsectele care inteapa pentru a-si apara coloniile sau pentru a-si stapani prada apartin ordinului Hymenoptera, care include apidele (albinele si bondarii), vespidele (viespile, barzaunii si viespile galbene) si furnicile. Veninul lor contine o gama larga de amine, peptide si enzime responsabile de reactiile locale si sistemice. Desi efectul toxic al intepaturilor multiple poate fi fatal, aproape toate cele peste 50 de decese datorate intepaturilor de himenoptere in Statele Unite in fiecare an sunt rezultatul reactiilor alergice.Albinele isi pierd aparatul producator de venin in timpul intepaturii si ulterior mor, in timp ce viespile pot sa intepe de mai multe ori succesiv. Albinele obisnuite, producatoare de miere (Apis mellifera) si bondarii (Bombus si alte genuri) ataca doar cand colonia este deranjata, dar albinele africane, care sunt extrem de agresive, raspund la cea mai mica provocare rapid si in numar mare. Dupa introducerea lor in Brazilia in 1957, aceste „albine ucigase" s-au raspandit prin America de Sud si Centrala si in sudul Statelor Unite.Viespile obisnuite din Statele Unite includ viespile galbene, remarcabile prin dungile galbene si negre de pe abdomen, viespile plesuve cu corp negru si fata alba, viespea bruna, masurand 2,5-3,5 cm in lungime si viespile de hartie, care au corpuri alungite variat colorate. Vespidele inteapa pentru a-si apara cuiburile pe care le construiesc adesea langa locuintele oamenilor, suspendate de streasina sau capriori, lipite de pereti sau sapate in lemn sau sol. Viespile galbene se hranesc cu substante zaharoase si carne in putrefactie si sunt suparator de abundente in locurile de agrement sau in jurul locurilor de depozitare a gunoiului menajer, in special vara tarzie si toamna.
Veninul este produs in glandele situate la capatul posterior al abdomenului si este expulzat rapid prin contractia muschilor saculetilor cu venin, care au o capacitate de pana la 0,1 ml la insectele mari. Veninurile diferitelor specii de himenoptere sunt distincte din punct de vedere biochimic si imunologic. Efectele toxice directe sunt mediate de amestecuri de compusi cu greutate moleculara joasa, cum ar fi serotonina, histamina si acetilcolina si cateva kinine. Toxinele polipeptidice in veninul albinei melifore includ melitina, care lezeaza membranele celulare, proteine care produc degranularea mastocitara, cauzand eliberarea histaminei, apamina, o neurotoxina, si adolapina, care are efect antiinflamator. Enzimele din venin includ hialuronidaza, care permite difuzarea altor compusi ai veninului, si fosfolipazele, care pot sa constituie alergenii majori ai veninului. Pare sa existe o slaba sensibilizare incrucisata intre veninurile de albina si de viespe. Intepaturile necomplicate produc imediat durere si o reactie eritemato-papuloasa, edem local si inflamatie care cedeaza in cateva ore. Intepaturile insectelor inghitite accidental pot induce edem al cailor aeriene superioare, ce poate ameninta viata. Intepaturile multiple pot cauza voma, diaree, edem generalizat, dispnee, hipotensiune si colaps. Rabdomioliza si hemoliza intravasculara pot cauza insuficienta renala. Decesul din cauza efectelor directe ale veninului se produce dupa 300-500 intepaturi de albina.
Reactiile locale importante care difuzeaza la mai mult de 10 cm in jurul sediului intepaturii in 24-48 de ore nu sunt neobisnuite. Aceste reactii pot semana cu celulita, dar sunt cauzate mai degraba de hipersensibilitate decat de infectie secundara. Astfel de reactii tind sa recidiveze la o expunere ulterioara, dar uneori se insotesc de anafilaxie si nu sunt prevenite de imunoterapia cu venin.
Un procent estimat de 0,4-4% din populatia Statelor Unite prezinta reactii de hipersensibilitate imediata la intepaturile de insecte si 15% pot avea sensibilitate asimptomatica, manifestata prin teste cutanate pozitive. Persoanele care sufera reactii alergice severe prezinta probabil reactii similare dupa intepaturile ulterioare; ocazional, adultii care au avut reactii usoare, ulterior pot prezenta reactii severe. Reactiile anafilactice usoare consecutive intepaturilor de insecte, ca si altor cauze, constau in greata, crampe abdominale, urticarie generalizata, flushing si angioedem. Reactiile severe, incluzand edem al cailor aeriene superioare, bronhospasm, hipotensiune si soc, pot sa fie rapid fatale. Reactiile severe, de regula, incep in 10 minute de la intepatura si doar rareori se dezvolta dupa 5 ore. Complicatiile neobisnuite, incluzand boala serului, vasculita, nerta si encefalita, se dezvolta la cateva zile sau saptamani dupa intepatura.Sediul intepaturii trebuie curatat si dezinfectat si trebuie aplicata gheata, pentru a incetini difuzarea veninului. Ridicarea sediului afectat si administrarea de analgezice, antihistaminice orale si lotiune topica cu calamina amelioreaza simptomele; aplicarea de substante fibrolitice continand papaina nu s-a dovedit utila. Reactiile locale importante pot necesita o cura scurta de terapie orala cu glucocorticoizi. Pacientii cu numeroase intepaturi trebuie monitorizati 24 de ore pentru semne de insuficienta renala sau coagulopatie.
Anafilaxia se trateaza prin injectarea subcutanata a 0,3-0,5 ml epinefrina clorhidrica in dilutie 1:1.000; tratamentul se repeta la fiecare 20-30 de minute daca este necesar. Epinefrina intravenoasa (2-5 ml din solutie 1:10.000 administrata lent) este indicata pentru socul profund. Un garou poate incetini difuziunea veninului. Pot fi necesare antihistaminice parenteral, reechilibrarea hidroelectrolitica, bronho-dilatatoare, oxigen, intubare si vasopresoare. Pacientii trebuie urmariti timp de 24 de ore pentru recurenta anafilaxiei.

Tratament
Acele ingropate in piele trebuie raclate sau periate cu o lama sau cu unghia, dar nu trebuie indepartate cu forcepsul, care poate stoarce mai mult venin din saculetul cu venin.

http://www.proapicultura.ro